Este binecunoscută sintagma zoon politikon prin care Platon caracteriza oamenii. Traducerea ei în limba română este ,,fiinţă socială” şi nu ,,animal politic” cum mai spun unii concetăţeni. Omul este, aşadar, o fiinţă socială, o fiinţă care se organizează în comunităţi, pe baza unor seturi de valori, norme şi reguli, care începând din mileniul al doilea î. d. Hr. au luat şi forma legilor scrise, pe care oamenii erau chemaţi să le respecte. A apărut astfel, ipso facto, problema combaterii şi chiar a preîntâmpinării fărădelegilor, a asigurării liniştii şi ordinii publice, problemă permanentă în istoria omenirii, înscrisă pe noi coordonate după triumful revoluţiilor şi reglementărilor de tip modern.
În spaţiul geto-dacic, daco-roman şi apoi românesc, la începuturile organizării statale, fruntaşii satului ,,oamenii buni şi bătrâni” şi căpeteniile oştirii sunt cei care au în sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiţilor, siguranţa locuitorilor, liniştea în zonă, paza bunurilor şi prinderea celor ce săvârşeau fărădelegi.
În Evul Mediu clasic românesc (secolele XIV - XVI), hatmanul în Moldova şi spătarul în Ţara Românească, ale căror prime două capitale au fost Curtea de Argeş şi Câmpulung, erau responsabili cu atribuţii corespunzătoare, peste secole, actualei poliţii.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pe fondul infuziei de elemente orientale datorate accentuării dominaţiei otomane, apare o nouă instituţie, agia, în fruntea căreia se află un agă. Agia este atestată documentar în 1567 în Ţara Românească şi un sfert de veac mai târziu în Moldova, având o arie de competenţă limitată la mahalalele din centrul capitalei, periferia şi restul teritoriului fiind de domeniul spătarului/hatmanului.
În secolele XVII-XVIII, buna orânduială în Moldova şi în Ţara Românească (inclusiv în zona Argeş - Muşcel) era asigurată de o multitudine de categorii de persoane: vătaful de vânători, juzii, ispravnicii de judeţ, vânătorii de urme, seimenii, dorobanţii, pârcălabii, priveghetorii ocoalelor, căpitanii de margine, străjerii, călăraşii, zapcii, cazacii, poteraşii, răspântiaşii, vătăşeii şi epistaţii agiei. Denumirea de poliţie începe să fie folosită în timpul războiului din 1806-1812 şi al ocupaţiei ruseşti, iar în timpul Revoluţiei de la 1821, Tudor Vladimirescu promite scutiri de taxe şi impozite celor însărcinaţi să menţină ordinea publică şi să apere proprietăţile cetăţenilor.
La puţin timp după reinstaurarea domniilor pământene, consecinţă directă a momentului 1821, pe 25 martie 1822, în ziua sărbătorii creştine a Bunei Vestiri, domnitorul Grigore Dimitrie Ghica a înmânat agăi Mihăiţă Filipescu, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Bucureşti, primul drapel al Agiei.
Drapelul Agiei era confecţionat din mătase galben-crem şi avea dimensiunea de 2,1x2,4 m,prăjina având 3,6 m. Pe o faţă se afla un chenar de aur cu o ghirlandă tot din aur. În interiorul acesteia se afla o acvilă cruciată neagră, care se sprijinea pe un munte verde. Ghirlanda este timbrată cu o coroană regală, iar în spatele ei se încrucişează tuiuri, drapele, buzdugan, stindarde, lănci, săbii, puşti, topoare, tobe. Sub acvilă se afla următoarea inscripţie scrisă cu caractere chirilice, în limba română: ,,Făcutu-s-au acest steag al Agiei la petrecerea domnilor dintre pământeni ai Ţării Româneşti, de Măria Sa, Grigorie Ghika voevod, cu anii 1822, prin epistosia dumnealui vel aga Mihăiţă Filipescu”.
Sub inscripţie se afla o balanţă, iar în colţurile de sus ale steagului erau simbolizate luna şi soarele. Pe cealaltă faţă a drapelului sunt reproduse aceleaşi obiecte, cu excepţia interiorului ghirlandei, care înfăţişează scena Bunei Vestiri.
Prin Regulamentele Organice atribuţiile Poliţiei sunt extinse, se înfiinţează Departamentul Treburilor din Lăuntru, la 31 decembrie 1844 este introdusă prima uniformă de poliţie, iar după marele incendiu din Bucureşti din 1847, pompierii devin corp separat.
Între 1840 şi 1847, Nicolae C. Golescu, fiul lui Constantin (Dinicu) Golescu şi al Zoei, ocupă funcţia de director în cadrul Departamentului Treburilor din Lăuntru, iar în 1844 la conducerea poliţiei piteştene se află C.A. Rosetti (1815-1885), de a cărei prezenţă în zonă se leagă o anecdotă. Se spune că Rosetti ar fi fost mutat disciplinar la Piteşti şi însemnat prin tundere, dar că, odată ajuns pe plaiurile argeşene, acesta ar fi spus localnicilor că este poruncă de la domnie ca toţi să se tundă.
În timpul Revoluţiei de la 1848 poliţia este reorganizată, fiind înfiinţată instituţia şefului poliţiei Capitalei, căreia i se subordonează Guardia municipală. În conducerea poliţiei capitalei s-au aflat C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu, în timp ce în guvernul revoluţionar provizoriu Nicolae Golescu a fost titular la Departamentul Treburilor din Lăuntru.
Pentru perioada post-paşoptistă, notăm adoptarea Cronicei poliţieneşti, în 158 de articole, la 5 iunie 1850 dar şi ascensiunea doctorului Nicolae Kretzulescu, a cărui familie era originară din Leordeni - Muşcel, la rangul de director la Departamentul Treburilor din Lăuntru, apoi locţiitor de ministru.
După dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca domnitor în Moldova şi în Ţara Românească, Vornicia din Lăuntru a luat titulatura de Ministerul de Interne. Primul ministru de interne al Ţării Româneşti a fost Nicolae Golescu, între 25 ianuarie şi 27 martie 1859, urmat de Nicolae Kretzulescu, 27 martie şi 6 septembrie 1859. La 4 noiembrie 1860, domnitorul Al. I. Cuza a promulgat Legea pentru organizarea poliţiei, prin care se înfiinţează serviciile de siguranţă şi de circulaţie. Preţ de două luni, între 12 mai şi 11 iulie 1861, Ştefan Golescu ocupă funcţiile de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de interne ale Ţării Româneşti.
În ianuarie 1862, uniunea personală moldo-munteană se transformă într-o uniune reală, guvernele şi Adunările se unifică iar cuvântul România începe să fie folosit în actele oficiale. Între 24 iunie 1862 şi 11 octombrie 1863 doctorul Nicolae Kretzulescu a cumulat funcţiile de şef al guvernului român şi ministru de interne, iar în 1864, prin legea comunală, s-a creat poliţia comunală de pe lângă primărie.
De-a lungul celor cinci ani agitaţi care au urmat domniei lui Al. I. Cuza, la conducerea Ministerului de Interne s-au aflat, printre alţii, Ion C Brătianu (1 martie - 5 august 1867), Ştefan Golescu (17 august 1867 - 29 aprilie 1868) şi Alexandru G. Golescu, unul dintre cei nu mai puţin de 23 de copii ai lui Iordache Golescu şi ai Mariei Bălăceanu, văr cu Nicolae şi Ştefan Golescu (2 februarie şi 18 aprilie 1870).
În ultima treime a sec. al XIX-lea au fost emise mai multe reglementări privind organizarea poliţiei, după cum urmează:
- 1868 - Legea privind poliţia rurală;
- 1876 - înfiinţarea unui serviciu fotografic pentru identificarea delincvenţilor;
- 1879 - crearea funcţiei de inspector al Poliţiei;
- 1887 - legea comunală; s-a prevăzut că poliţia administrativă poate exercita măsuri de poliţie comunală, la cererea primarilor şi ajutoarelor lor.
În perioada marii guvernări liberale (1876-1878), Ion C. Brătianu a cumulat în două rânduri conducerea guvernului cu aceea a Ministerului de Interne (...... 1878 - 16 iulie 1879, 25 ianuarie 1882 - 29 aprilie 1887), fiind urmat, a doua oară, tot de către un argeşean, anume Radu Mihai. Acesta, născut în anul 1840 în comuna Pădureţi, după 12 ani de carieră militară (1857 - 1869), demisionează din armată ajungând să îndeplinească funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei, din mai 1877 până în februarie 1885, cu o întrerupere între martie şi iulie 1879.
La finele secolului al XIX-lea, instituţia poliţiei se caracteriza prin instabilitatea sediilor şi a funcţionarilor, dar şi prin implicarea politică, una dintre atribuţiile nescrise ale poliţiei fiind aceea de a garanta partidului aflat la guvernare reuşita în alegeri. Această situaţie se va schimba parţial odată cu adoptarea la 1 aprilie 1903, a legii privind organizarea poliţiei, propuse de către Vasile Lascăr.
În urma răscoalelor ţărăneşti din primăvara anului 1907, la 25 martie 1908 se creează, în cadrul Ministerului de Interne, Direcţia Poliţiei.
La conducerea Ministerului de Interne se va afla, între 12 martie 1907 şi 28 decembrie 1910, cu o întrerupere de două luni între 15 decembrie 1909 şi 16 februarie 1910, Ion I. C. (Ionel) Brătianu (1864-1927), cea mai mare personalitate a istoriei românilor în ultimele două secole.
După Marea Unire, la conducerea poliţiei judeţene s-au aflat prefecţii de judeţ, dar oraşele mai mari (municipiile) aveau şi prefecţi de poliţie. După reforma administrativă din 14 iunie 1925 existau 71 de poliţii ale oraşelor de reşedinţă, 94 de poliţii orăşeneşti, 105 poliţii de gări, frontieră şi porturi, 85 de servicii şi brigăzi.
La 8 iulie 1929, sub guvernarea Iuliu Maniu şi ministeriatul lui Alexandru Vaida Voevod, a fost emisă Legea pentru organizarea poliţiei generale a statului. Prin această lege se stipula că Poliţia Generală a Statului îşi exercită autoritatea pe întreg teritoriul ţării fiind organul de stat însărcinat cu asigurarea ordinii interne, a pazei, a liniştii publice şi a siguranţei naţionale”.
A fost înfiinţată Direcţia Generală a Poliţiei Statului, care cuprindea trei direcţii: administrativă, judiciară, siguranţă. Au luat fiinţă: Poliţia Sanitară, Poliţia Vamală, Poliţia Teatrelor, Poliţia Presei şi Poliţia Vânzării Băuturilor Spirtoase.
O nouă lege, adoptată la 26 ianuarie 1937, a fixat atribuţiile Ministerului de Interne şi implicit, cele ale Direcţiei Generale a Poliţiei, care avea ca sarcină menţinerea ordine publice şi prevenirea şi reprimarea oricăror violări a legilor şi a regulamentelor care priveau ordinea publică.
În anul 1940, prin Unirea Direcţiei Generale a Poliţiei, Corpului de Jandarmi şi a Prefecturii Poliţiei Capitalei s-a format Direcţia Generală a Poliţiei şi Siguranţei.
Şi în perioada interbelică, la conducerea Ministerului de Interne sau a Poliţiei au aflat şi personalităţi din Argeş şi Muşcel. Astfel, Ionel Brătianu a deţinut portofoliul internelor, în paralel cu şefia Consiliului de Miniştri, între 30 octombrie 1923 şi 27 martie 1926. Rivalul său politic, Ion Mihalache, preşedintele-fondator al Partidului Ţărănesc (1918) şi co-fondator al Partidului Naţional Ţărănesc (1926) a exercitat şi el această demnitate în intervalele: 10 octombrie 1930 - 4 aprilie 1931, 11 august - 17 octombrie 1932, 20 octombrie 1932 - 12 ianuarie 1933. Din Partidul Ţărănesc, apoi Partidul Naţional - Ţărănesc, a făcut parte şi Armand Călinescu (1893 - 1939), devenit, la finele lui 1937 unul dintre principalii colaboratori ai ambiţiosului rege Carol al II-lea. Armand Călinescu a fost iniţial prefect de Argeş, apoi subsecretar de stat la Interne (12 nov. 1930 - 4 aprilie 1934; iunie 1932 - noiembrie 1933). Ministru de interne în efemerul guvern Goga - Cuza (28 decembrie 1937 - 10 februarie 1938) îşi va păstra funcţia şi sub guvernarea Miron Cristea (10 februarie 1938 -6 martie 1939), continuând s-o exercite cumulat cu şefia guvernului din martie 1939 până la tragicul său sfârşit, la 21 septembrie 1939.
Un colaborator apreciat al regelui Carol al II-lea a fost şi Gabriel (Gavrilă) Marinescu, născut în 1886 la Tigveni, zona Curtea de Argeş, primul sat electrificat din România în anii ’30. Imediat după revenirea lui Carol al II-lea în ţară, mai exact la 11 iunie 1930, Gabriel Marinescu va fi numit prefect al poliţiei Capitalei, demnitate pe care o va exercita până la 23 noiembrie 1939, la10 mai 1937 fiind avansat general de brigadă. Tot în 1937 a fost introdus în guvern, ca subsecretar de stat la interne (23 februarie - 28 decembrie 1937), funcţie pe care o va mai exercita şi între 1 februarie şi 21 septembrie 1939, ulterior ajungând, pentru o săptămână, ministru de interne (septembrie 1939), respectiv ministru secretar de stat cu ordinea publică.
După instaurarea ocupaţiei militare sovietice pe teritoriul naţional şi iniţierea procesului de acaparare a întregii puteri de stat de către comunişti, la 6 martie 1945 a început şi penetrarea instituţiilor statale, inclusiv a Poliţiei, cu oameni aflaţi în slujba noii puteri.
Actul de la 30 decembrie 1947 a marcat trecerea României în faza de instituţionalizare a comunismului, context în care, la 23 ianuarie 1949, a fost emis decretul-lege privind înfiinţarea Miliţiei. Noua instituţie, organizată după model sovietic avea, în consecinţă, şi o puternică dimensiune represivă. De altfel, ministrul interne Teohari Georgescu declara: ,,E adevărat că organele Ministerului de Interne trebuie să respecte legalitatea o întoarcem după cum ne convine”. Printre victimele represiunii din ,,obsedantul deceniu “ anii ’50 s-au numărat şi foşti angajaţi ai Poliţiei, mai ales dintre cei care avuseseră în atribuţii monitorizarea activităţilor comuniste subversive între 1924 şi 1944.
Odată cu reorientarea puterii comuniste spre valorile naţionale şi spre o relativă liberalizare internă, dimensiunea represivă a Miliţiei a fost atenuată, dar nu a dispărut decât după evenimentele din decembrie 1989.
De altfel, unul dintre primele decrete-legi ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale, emis la 27 decembrie 1989 se referea la schimbarea denumirii de ,,Miliţie” în ,,Poliţie”. Mai laborioasă a fost opera de transformare a fostei Miliţii într-o instituţie poliţienească specifică democraţiilor de tip occidental, un rol important în acest sens având legile emise în 1994 şi 2002.
Astăzi, Poliţia Română este o instituţie în afara jocurilor politice, bazată pe profesionalism, dăruire şi implicare.
Lector universitar doctor
Popescu Cornel
